Femeie într-o lume a bărbaților (I)

 De când mă știu am fost o băiețoasă. Ce să faci? Tata a vrut un băiat și am ieșit fată. O fată ce prefera să joace fotbal cu băieții în loc să se joace cu păpușile. Îmi amintesc clar că aveam pistoale și mașini de curse și o mașină de pompieri care o scotea pe bunica din sărite pentru ca era mult prea gălăgioasă.

De ce am început cu asta? Păi ca să înțelegeți de ce marea majoritate a prietenilor mei sunt de sex opus. Mă simt mult mai bine în preajma băieților decât a fetelor. Fetele sunt uneori prea plângăcioase și pot deveni chiar urâcioase (sorry fetelor, nu că eu aș ieși din tipar).
Bineînțeles, prietenia asta cu sexul opus are și părți bune și părți mai puțin bune. Una din părțile mai puțin bune e ca băieții o sa înceapă sa te vadă ca fiind „one of the guys” și nu o să te mai măriți niciodată. Dar asta e o poveste pentru o altă zi. Revenind…

Am fost acasă la niște buni prieteni, lăsându-mă convinsă de promisiunea unei lasagna făcute de la zero în casă. Trebuie să înțelegeți că taurul din mine nu a putut rezista tentației unei seri ce se lasă cu mâncare bună. Eh, prietenii mei stau, ca studenții, în chirie, în București. (Nu, nu mai sunt studenți, dar viața e „grele”). Și, dacă stau ca niște studenți, apartamentul arată ca unor studenți. Seamănă cu un bârlog a unor urși care nu ies de acolo decât dacă le este foame. E puțin amuzant să îi vezi în mediul lor natural, pe mine sincer mă distrează. Bineînțeles, în calitate de fată printre băieți îți asumi niște treburi; cum ar fi să auzi ocazionalele înjurături, glumițe făcute la adresa ta, pe care trebuie să le iei ca atare, că știți voi, trebuie să „blend in”. Dar, ți se întâmplă și lucruri la care nu te aștepți, iar eu azi am să vă povestesc una din întâmplările la care nu mă așteptam… buun!

Am ajuns ca o divă ce sunt cu câteva ore întârziere, nu de alta dar sincer chiar nu voiam să ajut la pregătirea lasagniei. Flăcăii mă așteptau toți la ușă de parcă acum venise prințesa ce trebuia întâmpinată cu mare tam-tam. I-am îmbrățișat pe rând, mi-am dat geaca jos, m-am descălțat și am pornit înspre bucătărie (după miros) cu papuceii cu vulpiță luați special de unul dintre flăcăi pentru când ajung eu în vizită. În bucătărie ingredientele pentru lasagna fierbeau încet și am fost anunțată că mai durează încă trei ore până când totul va fi gata. „Noroc că am mâncat înainte să plec” mi-am spus în gând (sau poate a fost printre dinți, nu îmi amintesc prea bine).
M-am așezat la masă în timp ce ea se umplea de sticle de băutură care mai de care. Se preparau cocktailuri, se amestecau pahare și sticle alcoolice cu non-alcoolice. Și în tot haosul acela se aude: „Stai! Femeii ce îi dăm? Ce bei fată?”. „Niște Cola, te rog”. Mi se toarnă în pahar rom cu o privire de „cum adică Cola?” peste care mi se toarnă și niște Cola, așa de gust. „Mi-e sete” zic. „De sete se bea apă” aud undeva în spatele meu în timp ce mi se pune un pahar cu apă minerală în față. Îl beau, după care mă autoservesc cu niște Cola, uitându-mă la primitivii care nu au înțeles ca până la urmă e ca mine nu ca ei.
Timpul trece, jocul de societate ne amuză, așteptarea după lasagna se face mai scurtă. Dar de la atâta Cola și râsete vezica mea urla că nu mai poate.

„Point me to the bathroom”, zic uitându-mă la unul dintre flăcăi. „Stânga, înainte, stânga, dreapta, înainte, prima ușă dreapta” (Nu, nu înțelesesem nimic). Mă ridic să pornesc în aventura căutării băii când aud un „STAI!”. Privesc flăcăul puțin mirată, gândea intens la ceva… „Nu, lasă, du-te”. Pornesc cu încredere lăsându-mă ghidată mai mult de pereții apartamentului decât de indicațiile primite. Ajung la baie, aprind lumina, intru în baie, privesc WC-ul și brusc îmi amintesc că sunt într-un bârlog de bărbați independenți ce nu au o mama bear lângă ei care să îi mai tragă de urechi de când în când. Observ că al WC-ului colac este totuși ridicat așa că încep să mă rog la toți zeii existenți și inexistenți ca măcar ală să fie curat. Apuc cu un deget colacul și îl dau încet în jos. Era curat slavă zeilor! Îmi fac treaba, ridic colacul înapoi, cu același deget, trag apa și mă spăl pe mâini. Cu mâinile în aer și cu degetele desfăcute ca într-un evantai mă învârt în loc uitându-mă după un prosop. Erau două, unul mare cu urși polari gri și unul mic galben… galben muștar. Nu m-am putut decide pe care să îl folosesc așa că m-am șters de tricou. Mă întorc în bucătărie și realizez ca aveam mâinile făcute evantai și le și scuturam. „Sorry”, spune vizibil rușinat flăcăul care îmi spuse să mă opresc înainte să merg la baie. Am zâmbit și am zis: „Cât mai e până e gata lasagna?”.  „Puțin.”
Și adevărul e ca a fost o super lasagna și că papilele mele gustative au fost în extaz iar micul dezastru de la toaletă a fost uitat rapid. În plus, deși eram singura fată din grup nu eu am fost cea care a gătit și nici vase nu am spălat.

Andreea

Și acum? Încotro?

E dimineață. Poate prea dimineață ar spune unii; dar nu dorm bine de câteva zile, așa că stau la birou cu o cană de lapte cu ceva cafea și mă gândesc: încotro? Încotro mă îndrept? Ce fac de acum înainte?

Păi să vedem. Sunt două lucruri pe care știu să le fac, îmi place să le fac și le fac bine. „Care?”, „Ce?” ar întreba cititorul curios. O să îți spun… dar ai răbdare și nu mă grăbi. E prea dimineață.

Ai stat vreodată în fața unui grup de copii sau adolescenți ce se uită la tine ca și cum tu le știi pe toate, ai răspunsurile la toate întrebările lor, ești adultul din încăpere, you got your shit together. Iar tu… tu te uiți la ei gândindu-te: „Ok, ce fac eu aici? Cineva să cheme un adult!”. Dacă nu ai trecut prin asta, nu cred că pot folosi cuvintele pentru a-ți descrie sentimentul ce te cuprinde. E ceva aparte.
Citisem undeva, însă nu îmi mai aduc aminte exact citatul, cum că dacă ai reușit să faci față unei săli pline de adolescenți și ai ieșit viu de acolo, poți face orice. Și să știi că așa e. Copiii au această putere magică de a te seca de energie, de a te scoate din pepeni și a te face să… dar să nu ajungem la violență… ca mai apoi să te umple de energie și de voie bune pentru a avea puterea ca a doua zi să o iei de la capăt și să te facă să îi vezi din nou. Cum adică „cum?” Pai hai să îți povestesc o întâmplare ce poate te va face să mă înțelegi mai bine. După o oră de predare la o clasă 0 cu niște copii mici și drăgălași dar și foarte, foarte gălăgioși aveam creierii puși pe bigudiuri. Eram pregătită să plec și să nu îi mai văd, dacă ar fi fost posibil, niciodată. Și când tocmai mă pregăteam să ies pe ușă, o pitică mică, cu păr blond împletit în două codițe, nu mai înaltă de o șchioapă și cu câțiva dințișori lipsă, mă îmbrățișează practic de picior și îmi spune: „Doamna, te iubesc! A fost o lecție frumoasă”. Și, da, m-am lăsat „păcălită” și inima mi s-a înmuiat aproape până la lacrimi.
Deci da, unul dintre lucrurile pe care îmi doresc să îl fac și pe care știu să îl fac este să lucrez alături de copii, să-i învăț și să îi văd că râd.

„Care este al doilea?” Stai să mai beau o gură de lapte și cafea și îți spun.

            Nu am înțeles niciodată de ce nu vorbim, toți, o limbă universală. E vina celor din Biblie cred… au vrut ei să construiască un turn prea înalt și l-au mâniat pe Dumnezeu. Totuși eu nu pot fi mânioasă pe ei.
Am descoperit dragostea mea pentru limbi străine încă din copilărie. Engleza a fost prima mea dragoste, ajungând la vârsta aceasta să o vorbesc ca un nativ. Iar franceza… am urât-o cu toată ființa, însă ea… m-a iubit și mă iubește și acum de nu am reușit să scap de ea. Iar acum, după mulți ani în care mi-a făcut curte, e timpul să o îmbrățișez și eu. Se pare că e bună franceza la casa omului. Și dacă tot am știut și știu engleză, presărată cu franceză pe alocuri m-am gândit că îi pot ajuta pe oameni să se înțeleagă între ei, lucrând ca traducător.

            Deci, ce știu să fac practic? Să fiu profesor și să traduc. Am avut până acum norocul să fac ce-mi place și să simt că nu muncesc o zi din viața mea. Și acum? Încotro? Are cineva nevoie de un profesor care știe să traducă?

Andreea

Mi-am pierdut locul de muncă

     Ce faci dacă după șapte ani de muncă în același loc de muncă, loc în care faci ceva ce îndrăgești ești dat afară?

       Păi, în primul și în primul rând încerci să nu plângi în fața șefului. Nu e foarte profesional să faci asta, nu? Dar, dacă ești Andreea, nu numai că plângi dar faci și un atac de panică ca să îl faci pe șefu să se simtă prost pentru pentru toate lucrurile nasoale pe care le-a făcut în viața asta și să nu își mai dorească poziție de conducere câte zile o trăi. Totuși, dacă nu ești Andreea, te abții până ieși afară din biroul omului și bocești și tu afară din clădire ca un om normal.

    Eh, după ce ai ajuns acasă și ai bocit bine cu nasul în pernă realizezi că mai ai cel puțin 14 zile în care trebuie să mergi la muncă și să îți faci treaba la fel de bine ca până acum, că vorba românului: „Să lași loc de bună ziua”. Și uite așa intri într-o fază de negare. Că de fapt șeful a glumit și că se va răzgândi… că ce fac ei fără tine…ca timp de 7 ani tu ai fost acolo trup li suflet și ai dat 110%. Și, uite așa, intri într-o fază de tânguială în care mai, mai că îți vine să mergi la șefu și să îl implori să se mai gândească. Dar, nu vei face asta, nu? Nu e nici asta o mișcare foarte profi. Dar, dacă ești Andreea, dai buzna în biroul lu' șefu și îi ceri să îți spună motivul pentru care s-a luat această decizie. Primești, din nefericire, un răspuns evaziv așa că o lași baltă și ieși din birou având coada între picioare.
    Ajungi acasă și ești chiar nervos. Ei nu știu ce pierd pentru că tu oricum erai o persoană de bază și oricum ei nu te merită și vei găsi ceva mai bun.
    Între timp au trecut cele 14 zile, contractul s-a terminat iar tu stai în casă și te simți ca cea mai nepotrivită persoană. Simți că nu știi să faci nimic și că vrei înapoi la mama… dar nu acasă ci înapoi la mama în uter unde era cald și bine și nimeni nu putea să te rănească. Intri în depresie și nu te mai ridici din pat o săptămână, poate două. Eh! Și aici e baiu'. De ce? Pentru că aici sunt două variante: 

    1. Rămâi la stadiul acesta, te ține mama acasă și tu zaci consumând aerul și spațiul altora fără să produci nimic. Și, poate, te simți un norocos. Dar, îmi pare rău să-ți spun că dacă te afli în situația aceasta ai nevoie de terapie. Și, nu, nu vreau să fiu răutăcioasă. e chiar un sfat prietenesc și plin de compasiune.
    2. Te ridici din pat, te așezi în fața PC-ului, îți faci un CV de stă pisica în coadă și începi lungul și obositorul proces de a-ți găsi un loc de muncă nou.

        Și dacă ești în stadiul acesta… îți urez mult succes! Și află că nu ești singur dragă cititorule, căci și eu sunt în același bucluc ca tine.

Andreea