joi, 1 septembrie 2022

Romanță pe străzile din București

 Nu știu ce-mi veni mie așa de am început să mă uit la un serial românesc, nici prea bun și nici prea rău „Profu”. M-a atras pentru că e vorba de profesori… Mă rog, nu asta e ideea. Ideea e că în serialul acesta Bucureștiul pare acest oraș mirific rupt din paginile unei cărți de povești cu prinți și prințese.

Acu, am mai fost eu pe la București și sunt perfect conștientă că nu pare a avea loc nicio poveste romantică pe străzile aglomerate și prăfuite de p-acolo. Însă orice poveste de dragoste are și ea un început. Și de ce nu ar fi acel început pe străzile capitalei?

De fapt cu o întâlnire pe străzile Bucureștiului a început și povestea mea de dragoste cu băiatul care urma să devină colegul de apartament ce mă sforăie în fiecare seară.

Era practic primul nostru „date” oficial așa că m-am îmbrăcat frumos, m-am machiat și am plecat să mă văd cu băiatul. Ne-am întâlnit în fața blocului, ne-am pupat timid și am pornit spre locul în care urma să ne petrecem seara.

Am trecut, ținându-ne de mână, pe lângă Parcul Circului, unde am pozat toți copăceii gătiți cu flori de primăvară, pe lângă clădiri mai noi și mai vechi, pe lângă magazine de cartier dar și pe lângă lanțuri de supermarketuri și am ajuns la restaurantul chinezesc la care aveam rezervare.
Mâncarea a fost de-li-cioa-să iar porțiile atât de bogate încât ne-am întors spre casă cu burțile pline și desertul în buzunar.

Ajunși în fața blocului comunist, vechi și mâzgălit cu un graffitti urâțel  am realizat că nu suntem pregătiți să încheiem seara așa că am hotărât să ne plimbăm prin parcul din spatele blocului. Ne-am plimbat pe lângă lacul imens din parc. Îmi amintesc că eram atât de emoționată să nu fac ceva sau să zic ceva aiurea... Nici nu vă puteți imagina.

Primul lucru care s-a întâmplat a fost că în timp ce admiram o fântână micuță, de unde se putea bea apă, întuneric fiind, m-am speriat de o broscuță. O broscuță mică și țopăitoare. Am sărit în brațele lui de parcă mă atacase cel mai mare carnivor de pe fața pământului. Dar, totul a fost ok pentru că el a fost acolo să mă salveze.

După ce atacul broscuței devoratoare de oameni a fost evitat ne-am așezat pe bancă, lângă lac. Ne-am povestit tot felul de evenimente mai puțin sau mai mult importante iar când liniștea s-a așternut am urmărit gâștele de pe lac, am admirat luminile venite din cutiile de chibrit în care oamenii locuiesc claie peste grămadă, am ascultat zgomotul orașului, am văzut o pisică fugărind un șoricel care s-a aruncat în lac pentru a scăpa de urmăritor scoțând un sunet de disperare… (Oare șoarecii știu să înoate sau s-a sinucis, m-am gândit admirând scena desprinsă din desenele animate.)



Totul în jur avea un aer romantic, era momentul oportun pentru spus lucruri încântătoare așa că îl aud pe băiat spunând: „Mă bucur atât de mult că te-am cunoscut”. Și jur că voiam să îi răspund zicându-i că și eu mă bucur mai mult decât se bucură el dar ce a ieșit pe gură a fost: „Uite un șobolan!!”. Mi-am ridicat picioarele pe bancă în timp ce un șobolan grăsan se îndrepta cu repeziciune spre banca noastră. El a trecut pe sub bancă iar pe noi ne-a bufnit râsul. Romantismul se aruncase și el în lac, luând exemplul șoricelului de mai devreme.

Sincer, acel șobolan a fost tot ce mi-a trebuit pentru a-mi aminti subit că sunt în București. În București și nu în vreo poveste de dragoste din filmele de pe Netflix.

Totuși capitala României are farmecul ei. Acolo încep mii și mii de povești de dragoste. Prin parcuri, pe străduțele vechi, mici și înghesuite, pe bulevardele aglomerate și prăfuite… Acolo a început și povestea mea de dragoste ce are în ea broscuțe, pisici și șoricei dar și multă magie, dragoste și o glumă de-a noastră:
- Te iubesc!
- Uite un șobolan!

Andreea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Hits