Povestiri din vacanța de la Tușnad

S-au întâmplat multe în ultima vreme. A murit regina Marii Britanii, a divorțat Simona Halep, a început școala, a venit toamna, afară e frig…

Am să scriu despre toate aceste subiecte curând, căci mie îmi place să fiu în urmă cu trendurile și cu ce se întâmplă în lume. (HaHa)

Acum să revenim la faptul că afară e frig și a venit toamna și să vă povestesc ceva din vacanța mea la Tușnad cu băieții. (Băieții de care vă povesteam aici). Poate așa vă mai încălziți.

Să începem cu începutul. Într-o dimineață de luni, mi-am cărat băgăjelul la gară să mă întâlnesc cu unul din băieți. El, venind de la un oraș distanță, a fost mai harnic și a ajuns înaintea mea. (Nu, nu am întârziat, trenul nu era acolo când am ajuns.)

De la Bacău la Tușnad am făcut în jur de 4 ore (cam cât faci și de la Bacău la București. Trăiască CFR-ul.) Călătoria a fost una plăcută, pentru noi, căci trenul era plin de oameni, unii având locuri în picioare. Însă, fiind cu amicul meu, nu am simțit cum a trecut timpul.

Ajunși la hotel a trebuit să așteptăm ca ale noastre camere să fie gata de primire. Și trebuia să îl așteptăm și pe băiatul meu ce a condus de la București și s-a mocăit, așa cum îi este stilul, deci a întârziat ajungând cu două ore mai târziu decât planificase.

Eh, din vacanța asta am două întâmplări amuzante, sau mai puțin amuzante, asta decideți voi.

Prima întâmplare e despre ușa de la balconul camerei în care stăteam. Luați aminte că stăteam la un hotel de 4*, deloc ieftin.
Avusesem o zi destul de plină, călduroasă. L-am învățat pe băiat să meargă pe bicicletă (mă rog, aproape a reușit să meargă).
Înainte de cină începuse așa o ploicică, cu stropi subțiri de apă rece, rece. Ca la munte. Ne-am bucurat de senzația de răcoare pe care ne-a oferit-o și am plecat să luăm cina. După cină, am vrut să ieșim pe terasa hotelului să stăm la cioace dar, afară venise musonul.

O ploaie torențială ce cădea din cer cu puterea unei cascade. Stropi mari, grei și reci. O secundă în acea ploaie te făcea ciciuleți. Deci, în cameră cu noi. Dar ce să vezi? În cameră, în dreptul ușii balconului, era o băltoacă. Și ce băltoacă! Căci în balcon era o micro piscină. Răspunsul hotelului? Vă putem oferi altă cameră fără balcon. Răspunsul meu? Nu mă mut în altă cameră la ora 22 și ceva. Iau prosoapele ce nu aveam să le mai folosim și „usuc” băltoaca ce deja se infiltrase în carpeta camerei.

(Priveliștea de pe balconul camerei de hotel)

A doua întâmplare e despre traseul turistic pe care ne-am hotărât să îl parcurgem.

Deoarece eu mi-am cărat adidașii de hiking cu mine m-am tot rugat de gașcă să facem un traseu turistic (de traseu montan nici nu s-a adus vorba luând în considerare condiția noastră fizică). Zis și făcut. Am ales cel mai ușor traseu turistic ce are ca obiective principale Băile Tușnad – Turnul Apor – Dealul Ludmila. Este traseul ce este și cel mai aproape de stațiune.

Mi-am luat adidașii și hainele de sportivă, pregătită fiind să mă plimb prin pădure după fragi și mure, și am plecat cu gașca pe traseul turistic.
Drumul pornește prin stațiune, pe o cale pavată ce trece pe lângă policlinica balneară, pe lângă izvoarele Mikes și Apor ajungând la marginea pădurii. De aici începe drumul de pădure pe o potecă bine bătătorită, traseul ducând către versantul muntelui Surduc.

La 10 minute de mers de la muntele Surduc apare Turnul Apor. Turn la care noi am ajuns.
Ne-am făcut poze din turn, pe turn, pe lângă turn și am mâncat fiecare cate o ciocolățică pentru a avea energie.
Totuși, mergând pe drum, eu am auzit niște mormăituri. Inițial am crezut că e bidonul de apă din ghiozdan, însă după ce le-am mai auzit de două ori și auzisem și bidonul ce făcea un zgomot diferit am sugerat grupului să mărească pasul. Nu era cazul să facem pauze.

De la turn traseul urmărește izvoarele unui mic pârâu iar după 15-20 de minute de mers traseul ajunge la punctul belvedere Ludmila.
Eh, nu știu cum și prin ce circumstanțe, de la turn, am ajuns eu să fiu șef de șir indian. Să atrag atenția grupului la ciupercuțe, la crengi, să fie atenți pe unde pășesc. Am găsit alune de pădure, am sărit peste un trunchi de copac căzut pe cărare și, în cele din urmă, am spus plină de entuziasm grăbind pasul: „Guys! Un luminiș!”.

Îmi aud, din spate, numele și în timp ce mă întorceam spre cel ce îl rostise văd doi pui de urs. Doi. Așa că scot un onomatopeu sugrumat și fac cale întoarsă. Căci puii de urs ca puii de urs, dar ce te faci când apare mama urs?

Am mers câțiva metri mai în spate, să așteptăm ca urșii să fugă la mama lor și să plece din calea noastră. Nu ne puteam întoarce pe unde am venit. Eram atât de aproape de stațiune încât auzeam mașinile și zăream, printre copaci, acoperișurile caselor. Cine s-ar fi gândit că vom da nas în nas cu ursul atât de aproape de stațiune?

Ne-am întors în locul unde era luminișul iar de acolo cele aproximativ 5 minute de mers pe jos până în stațiune s-au transformat în vreo 10-15 căci am mers pâș-pâș cu urechile ciulite ca nu cumva mama urs să își dorească să ne transforme în prânz.

Și  ce a fost mai amuzant e că după întâmplarea asta băieții m-au lăsat în coada liniei de șir indian.
Iar în acea seară am primit mesaj de la RO Alert cum că s-ar afla un urs în apropierea stațiunii iar noi am fost convinși că era vorba despre mama puilor de urși pe care noi îi văzusem atât de aproape de stațiune.

Voi ce ați făcut în vacanță?

Andreea

Romanță pe străzile din București

 Nu știu ce-mi veni mie așa de am început să mă uit la un serial românesc, nici prea bun și nici prea rău „Profu”. M-a atras pentru că e vorba de profesori… Mă rog, nu asta e ideea. Ideea e că în serialul acesta Bucureștiul pare acest oraș mirific rupt din paginile unei cărți de povești cu prinți și prințese.

Acu, am mai fost eu pe la București și sunt perfect conștientă că nu pare a avea loc nicio poveste romantică pe străzile aglomerate și prăfuite de p-acolo. Însă orice poveste de dragoste are și ea un început. Și de ce nu ar fi acel început pe străzile capitalei?

De fapt cu o întâlnire pe străzile Bucureștiului a început și povestea mea de dragoste cu băiatul care urma să devină colegul de apartament ce mă sforăie în fiecare seară.

Era practic primul nostru „date” oficial așa că m-am îmbrăcat frumos, m-am machiat și am plecat să mă văd cu băiatul. Ne-am întâlnit în fața blocului, ne-am pupat timid și am pornit spre locul în care urma să ne petrecem seara.

Am trecut, ținându-ne de mână, pe lângă Parcul Circului, unde am pozat toți copăceii gătiți cu flori de primăvară, pe lângă clădiri mai noi și mai vechi, pe lângă magazine de cartier dar și pe lângă lanțuri de supermarketuri și am ajuns la restaurantul chinezesc la care aveam rezervare.
Mâncarea a fost de-li-cioa-să iar porțiile atât de bogate încât ne-am întors spre casă cu burțile pline și desertul în buzunar.

Ajunși în fața blocului comunist, vechi și mâzgălit cu un graffitti urâțel  am realizat că nu suntem pregătiți să încheiem seara așa că am hotărât să ne plimbăm prin parcul din spatele blocului. Ne-am plimbat pe lângă lacul imens din parc. Îmi amintesc că eram atât de emoționată să nu fac ceva sau să zic ceva aiurea... Nici nu vă puteți imagina.

Primul lucru care s-a întâmplat a fost că în timp ce admiram o fântână micuță, de unde se putea bea apă, întuneric fiind, m-am speriat de o broscuță. O broscuță mică și țopăitoare. Am sărit în brațele lui de parcă mă atacase cel mai mare carnivor de pe fața pământului. Dar, totul a fost ok pentru că el a fost acolo să mă salveze.

După ce atacul broscuței devoratoare de oameni a fost evitat ne-am așezat pe bancă, lângă lac. Ne-am povestit tot felul de evenimente mai puțin sau mai mult importante iar când liniștea s-a așternut am urmărit gâștele de pe lac, am admirat luminile venite din cutiile de chibrit în care oamenii locuiesc claie peste grămadă, am ascultat zgomotul orașului, am văzut o pisică fugărind un șoricel care s-a aruncat în lac pentru a scăpa de urmăritor scoțând un sunet de disperare… (Oare șoarecii știu să înoate sau s-a sinucis, m-am gândit admirând scena desprinsă din desenele animate.)

Totul în jur avea un aer romantic, era momentul oportun pentru spus lucruri încântătoare așa că îl aud pe băiat spunând: „Mă bucur atât de mult că te-am cunoscut”. Și jur că voiam să îi răspund zicându-i că și eu mă bucur mai mult decât se bucură el dar ce a ieșit pe gură a fost: „Uite un șobolan!!”. Mi-am ridicat picioarele pe bancă în timp ce un șobolan grăsan se îndrepta cu repeziciune spre banca noastră. El a trecut pe sub bancă iar pe noi ne-a bufnit râsul. Romantismul se aruncase și el în lac, luând exemplul șoricelului de mai devreme.

Sincer, acel șobolan a fost tot ce mi-a trebuit pentru a-mi aminti subit că sunt în București. În București și nu în vreo poveste de dragoste din filmele de pe Netflix.

Totuși capitala României are farmecul ei. Acolo încep mii și mii de povești de dragoste. Prin parcuri, pe străduțele vechi, mici și înghesuite, pe bulevardele aglomerate și prăfuite… Acolo a început și povestea mea de dragoste ce are în ea broscuțe, pisici și șoricei dar și multă magie, dragoste și o glumă de-a noastră:
- Te iubesc!
- Uite un șobolan!

Andreea

Cafeaua (story time)

 Eu și băiatul avem câteva obiceiuri pe care mama (de fapt cred că mamele noastre) le-ar considera a fi proaste. Iată câteva dintre ele:

- nu spălăm vasele imediat după ce le-am folosit și le lăsăm în chiuvetă o zi sau poate două
- rufele curate luate de pe balcon stau câteva zile pe canapea în sufragerie până sunt împachetate și puse la locul lor în dulap
- mâncăm în fața televizorului și facem firmituri în pat deși ne străduim să mâncăm deasupra tăviței
- servim băutura neagră dătătoare de energie tot în pat și lăsăm și ceșcuțele uneori pe pat până le mutăm în chiuvetă
- nu în ultimul rând, nu facem mereu curățenie și ordine în casă o dată pe săptămână.

Yes, we are „animals” dar noi ne simțim bine în căsuța noastră. Însă bineînțeles că uneori realizăm că mămicile noastre au dreptate în unele privințe și urmează o povestire amuzantă despre asta.
Dacă firmiturile din pat le poți aspira direct din pat sau da pe jos, pe parchet, pentru a le aspira mai târziu, în ceea ce privește băuturile lucrurile nu sunt atât de simple.

Am hotărât să sacrificăm o zi de sâmbătă pentru a face curățenie generală. Am spălat geamurile, am șters praful, am dat cu aspiratorul și cu mopul, am spălat vasele, am spălat, împăturit și pus hainele la loc și am schimbat așternuturile. Totul mirosea a dezinfectant și floricele artificiale. Știam că minunea nu va dura prea mult, suntem prea dezordonați iar curățenia asta perfectă nu ține mai mult de o zi.

Ca să sărbătorim munca noastră de o zi ne-am gândit să mâncăm în pat floricele și pizza uitându-ne la Rick and Morty și The Outlander. Am reușit totuși să nu facem prea multe firmituri în pat. (Yes! Încă o victorie.)

A doua zi dimineață, trezindu-mă înaintea băiatului, așa cum fac de obicei că el e în stare să doarmă până la ora 16:00, i-am făcut o cană de licoare magică dătătoare de energie și i-am dus-o la pat atunci când a făcut ochi. L-am pupat și m-am mutat în sufragerie, la birou, să îmi văd de ale mele. Dânsul are mai mult timp să se moșmondească dimineața.
Mă rog, eram în sufragerie, văzându-mi de ale mele, când aud din dormitor: „ A! A! Mi se scurge prin pantaloni! Ah!”.
Puțin amuzantă strig: „Ce faci? Ai făcut pipi pe tine? Hihihi”. Aud pași apăsați pe hol. Apare băiatul în ușă cu pantalonii plini de cafea. „Te rog, te rog zi-mi că nu este cafea și pe așternut”, zic fiind 90% sigură că va trebui să schimb, din nou, așternutul. „Normal că este și pe așternut fată. Nu vezi cum arată pantalonii mei?”. „Hai, măi băiete, ți-am zis să nu te mai așezi ca din pod în pat.”
Știam prea bine că problema nu era faptul că s-a așezat ca din pod în pat ci faptul că a lăsat ceașca de cafea în pat. Mă gândeam acum că ar trebui să renunțăm la obiceiul ăsta prost, de a bea cafea în pat, cumpărând o măsuță mică în dormitor sau o noptieră când aud un glas dezamăgit: „Mă ajuți să schimb cearșaful? Schimbăm doar cearșaful sau schimbăm tot?”. „Te ajut. Vin. Auzi? Poate nu ar trebui să mai bem cafea în pat. Ce zici de o noptieră?”…

Morala? Nu beți cafea în pat. Dacă totuși trebuie să beți ceva în pat, beți apă! Măcar aia nu pătează.

Andreea

Amintiri din adolescență (I)

              Când eram adolescentă mă vedeam a fi o rebelă. Acum, privind în urmă parcă nu am fost atât de rebelă pe cât îmi imaginam, cred că se putea și mai rebelă.

În acea perioadă prietenii mă caracterizau ca fiind „the tall, dark and spooky chick” și nu erau departe de adevăr dacă mă întrebați pe mine. Eram înaltă, slabă, purtam haine negre și bocanci chiar și vara (și nu, nu mi se părea că e prea cald), aveam brățări și chokere cu țepi, părul lung trecut de fund, ochi machiați  ca la un panda și ascultam muzică rock zgomotoasă și mai puțin zgomotoasă.

               Pe la vârsta de 16-17 am „cunoscut” un tip pe Hi5 (și dacă nu știți ce e Hi5 sunteți mult prea tineri). Mă rog, cunoscut e prea mult spus. I-am văzut pozele pe Hi5 și l-am adăugat la prieteni și de acolo am început să vorbim. Era student la București, înalt, cu părul lung până la brâu, cu brățări cu țepi, bocanci, tricouri cu trupe rock, mulți cercei, unghii date cu ojă neagră… Ce să mai? Avea toate atribuțiile unui Făt-Frumos în cartea mea de povești. Ne trimiteam mailuri; eu de pe telefon, pentru că nu aveam internet acasă, și era destul de complicat. Intram pe internet de pe telefon, intram pe mail, opream internetul până îi scriam, deschideam iar netul, trimiteam mailul. El îmi scria de la biblioteca de la facultate. Vorbeam câte un minut fix pe telefonul mobil și minutul acela era după ora 20:00. Iar mesaje text  cred că ne trimiteam o dată pe săptămână. Și, din nou, dacă nu ați prins aceste vremuri sau dacă nu înțelegeți de ce vorbeam așa rar sau de ce nu ne scriam mai des, sunteți prea tineri iar asta e o poveste pentru o altă dată.
               Revenind… După aproape jumătate de an de comunicare prin mijloacele de care dispuneam la vremea aceea, începusem să ne gândim cum să facem, ce să facem, ca să ne putem vedea în carne și oase. El, fiind mai mare, m-a anunțat că va merge în Vama Veche pentru a lucra acolo pe timp de vară și a strânge bani. Eu îmi doream să merg în Vama Veche de când aveam vreo 14 ani, dar părinții mei au fost foarte hotărâți în a îmi interzice să ajung acolo.
Eh, în momentul acesta în capul meu a încolțit o idee: dacă pot împușca doi iepuri cu un singur glonț? Merg în Vama Veche și mă întâlnesc și cu Făt-Frumos. Dar cum să fac acest lucru fără ca părinții mei să fie îngrijorați? Și atunci mi-a venit o super idee. Le voi spune alor mei că voi merge voluntar în tabăra de la Năvodari timp de o lună. Și, m-am înscris ca voluntar în tabăra de la Năvodari, le-am arătat părinților că fusesem acceptată ca voluntar, ei au fost de acord să plec, însă eu nu aveam să ajung niciodată în tabără. Le-am spus, într-un email trimis de la Biblioteca Județeană,  celor de la conducerea taberei că nu voi ajunge deoarece părinții mei nu vor să mă lase să plec și… uite așa am ajuns eu în ziua în care trebuia să plec în tabără să realizez, stând pe peron, că nu am un plan B și dacă Făt-Frumos mințea voi fi singură în Vama Veche fără să știu ce să fac în continuare.
Era totuși prea târziu să dau înapoi așa că în tren i-am trimis mesaj: „Vin în Vamă. Sunt în tren. Abia aștept să te văd”. Vorbisem cu el despre posibilitatea de ne întâlni în Vamă însă nu cred că luasem această posibilitate foarte în serios nici eu și nici el. Am primit un mesaj înapoi în care scria: „Haha ce glumă bună. Și eu aș vrea să te văd”.
M-am gândit că o să îl sun când ajung. Știam că lucra ca barman La Pirați și m-am gândit că pot ajunge până acolo și singură. După un drum foarte lung, dimineață pe la ora 9:00 ajunsesem în Vamă cu rucsacul în spinare. L-am sunat însă nu îmi răspunse, nu era o oră normală la care să îl sun. Nu am disperat și am plecat în căutarea locului numit La Pirați.
La ora 9:00 dimineața Vama Veche era pustie. Nu era țipenie de om. Și, în acea vreme, nu era nici țipenie de pensiuni, hoteluri, umbreluțe sau ceva ce eu aș fi putut numi stradă principală. Cumva, după câteva minute de rătăcit pe acolo, am văzut ceea ce părea a fi barul La Pirați.
În fața lui erau parcate două motociclete iar dinăuntrul se auzea muzică rock, mai bine spus metal, în surdină. Pornesc într-acolo. Stăteam în stradă și priveam înăuntru. Era acolo, după bar. Făt-Frumos era acolo, după bar, iar eu simțeam că dacă o să deschid gura fluturi vor ieși zburând spre mare.
Îl priveam și nu îndrăzneam să merg la el. Am scos telefonul din buzunar și îl sun. Îl urmăream privind telefonul nedumerit. Răspunde. „Hei! E totul în regulă?”. „Uite-te în spatele tău”. Se întoarce. „Uite-te înspre stradă”. „Nu. Nu îmi vine să cred. Tu ești!”. „Da, eu sunt”. Vine, din spatele barului, glonț spre mine. Se oprește în fața mea și mă privește. Ne priveam amândoi uimiți de parcă ne trezisem dintr-o visare, de parcă tot ce am vorbit până atunci fusese un vis și dintr-o dată totul devenea realitate. „Pot să te sărut?”, îl aud întrebând. Dau din cap afirmativ nevrând să vorbesc și să las vreun fluture să iasă din stomac stricând magia care ne înconjura. Acel sărut a fost unul dintre cele mai mișto săruturi din viața mea. Îmi tremurau genunchii, inima dădea să sară din piept, mâinile mele se încâlceau în parul lui lung iar ale sale mă țineau strâns de mijloc de parcă îi era teamă să nu fug și simțeam că nu am aer.
Ne-am privit din nou neștiind ce să ne spunem iar eu am rupt tăcerea cu: „Eu nu am unde să stau, iar ai mei știu că voi fi plecată o lună de zile”. Da… nu a fost cea mai romantică replică pentru a rupe tăcerea, parcă spărsesem un geam însă în acel moment era cea mai mare apăsare a mea.
Voiam ca el să știe că mânată de iubire plecasem de nebună de acasă, într-un loc în care nu am mai fost, fără să am niciun alt plan decât să îl văd pe el. A zâmbit ( nu, asta nu era reacția pe care o așteptam. Credeam că va fi speriat). „Nu îți face griji. Se rezolvă”.

(această poză nu îmi aparține)

               Și uite așa, rebela Andreea, a ajuns să petreacă cea mai frumoasă lună de vară, probabil cea mai frumoasă din întreaga ei viață, alături de Făt-Frumos, pletoși, motocicliști, iubitori de muzică rock îmbrăcați în piele, bând bere, stând pe plajă, dormind într-un fel de hostel și cel mai important simțindu-se și fiind în siguranță printre oameni de care alții s-ar feri.
               Povestea de dragoste dintre Făt-Frumos și Andreea a mai durat în jur de un an. Ne-am văzut din când în când, am mers eu la București, a venit el la mine însă viața merge înainte. El a terminat facultatea, s-a angajat, a rămas în București și s-a căsătorit cu o tipa la fel de rebelă cum eram și eu, au un copil și sunt fericiți. De unde știu? Am păstrat legătura. Am fost invitată și la nuntă. Însă luna aceea petrecută în Vamă a rămas atât în inima mea cât și în inima lui ca fiind cea mai frumoasă lună de vară din viața noastră.

               Cred că ideea acestei povești este că dacă ești puțin rebel și ai un strop de nebunie poți cunoaște oameni frumoși și poți avea experiențe ce nu le vei uita niciodată. Vremea a trecut, stilul vestimentar s-a schimbat, viața ne-a maturizat, însă muzica, oamenii și amintirile au rămas.

Andreea

 

Femeie într-o lume a bărbaților (I)

 De când mă știu am fost o băiețoasă. Ce să faci? Tata a vrut un băiat și am ieșit fată. O fată ce prefera să joace fotbal cu băieții în loc să se joace cu păpușile. Îmi amintesc clar că aveam pistoale și mașini de curse și o mașină de pompieri care o scotea pe bunica din sărite pentru ca era mult prea gălăgioasă.

De ce am început cu asta? Păi ca să înțelegeți de ce marea majoritate a prietenilor mei sunt de sex opus. Mă simt mult mai bine în preajma băieților decât a fetelor. Fetele sunt uneori prea plângăcioase și pot deveni chiar urâcioase (sorry fetelor, nu că eu aș ieși din tipar).
Bineînțeles, prietenia asta cu sexul opus are și părți bune și părți mai puțin bune. Una din părțile mai puțin bune e ca băieții o sa înceapă sa te vadă ca fiind „one of the guys” și nu o să te mai măriți niciodată. Dar asta e o poveste pentru o altă zi. Revenind…

Am fost acasă la niște buni prieteni, lăsându-mă convinsă de promisiunea unei lasagna făcute de la zero în casă. Trebuie să înțelegeți că taurul din mine nu a putut rezista tentației unei seri ce se lasă cu mâncare bună. Eh, prietenii mei stau, ca studenții, în chirie, în București. (Nu, nu mai sunt studenți, dar viața e „grele”). Și, dacă stau ca niște studenți, apartamentul arată ca unor studenți. Seamănă cu un bârlog a unor urși care nu ies de acolo decât dacă le este foame. E puțin amuzant să îi vezi în mediul lor natural, pe mine sincer mă distrează. Bineînțeles, în calitate de fată printre băieți îți asumi niște treburi; cum ar fi să auzi ocazionalele înjurături, glumițe făcute la adresa ta, pe care trebuie să le iei ca atare, că știți voi, trebuie să „blend in”. Dar, ți se întâmplă și lucruri la care nu te aștepți, iar eu azi am să vă povestesc una din întâmplările la care nu mă așteptam… buun!

Am ajuns ca o divă ce sunt cu câteva ore întârziere, nu de alta dar sincer chiar nu voiam să ajut la pregătirea lasagniei. Flăcăii mă așteptau toți la ușă de parcă acum venise prințesa ce trebuia întâmpinată cu mare tam-tam. I-am îmbrățișat pe rând, mi-am dat geaca jos, m-am descălțat și am pornit înspre bucătărie (după miros) cu papuceii cu vulpiță luați special de unul dintre flăcăi pentru când ajung eu în vizită. În bucătărie ingredientele pentru lasagna fierbeau încet și am fost anunțată că mai durează încă trei ore până când totul va fi gata. „Noroc că am mâncat înainte să plec” mi-am spus în gând (sau poate a fost printre dinți, nu îmi amintesc prea bine).
M-am așezat la masă în timp ce ea se umplea de sticle de băutură care mai de care. Se preparau cocktailuri, se amestecau pahare și sticle alcoolice cu non-alcoolice. Și în tot haosul acela se aude: „Stai! Femeii ce îi dăm? Ce bei fată?”. „Niște Cola, te rog”. Mi se toarnă în pahar rom cu o privire de „cum adică Cola?” peste care mi se toarnă și niște Cola, așa de gust. „Mi-e sete” zic. „De sete se bea apă” aud undeva în spatele meu în timp ce mi se pune un pahar cu apă minerală în față. Îl beau, după care mă autoservesc cu niște Cola, uitându-mă la primitivii care nu au înțeles ca până la urmă e ca mine nu ca ei.
Timpul trece, jocul de societate ne amuză, așteptarea după lasagna se face mai scurtă. Dar de la atâta Cola și râsete vezica mea urla că nu mai poate.

„Point me to the bathroom”, zic uitându-mă la unul dintre flăcăi. „Stânga, înainte, stânga, dreapta, înainte, prima ușă dreapta” (Nu, nu înțelesesem nimic). Mă ridic să pornesc în aventura căutării băii când aud un „STAI!”. Privesc flăcăul puțin mirată, gândea intens la ceva… „Nu, lasă, du-te”. Pornesc cu încredere lăsându-mă ghidată mai mult de pereții apartamentului decât de indicațiile primite. Ajung la baie, aprind lumina, intru în baie, privesc WC-ul și brusc îmi amintesc că sunt într-un bârlog de bărbați independenți ce nu au o mama bear lângă ei care să îi mai tragă de urechi de când în când. Observ că al WC-ului colac este totuși ridicat așa că încep să mă rog la toți zeii existenți și inexistenți ca măcar ală să fie curat. Apuc cu un deget colacul și îl dau încet în jos. Era curat slavă zeilor! Îmi fac treaba, ridic colacul înapoi, cu același deget, trag apa și mă spăl pe mâini. Cu mâinile în aer și cu degetele desfăcute ca într-un evantai mă învârt în loc uitându-mă după un prosop. Erau două, unul mare cu urși polari gri și unul mic galben… galben muștar. Nu m-am putut decide pe care să îl folosesc așa că m-am șters de tricou. Mă întorc în bucătărie și realizez ca aveam mâinile făcute evantai și le și scuturam. „Sorry”, spune vizibil rușinat flăcăul care îmi spuse să mă opresc înainte să merg la baie. Am zâmbit și am zis: „Cât mai e până e gata lasagna?”.  „Puțin.”
Și adevărul e ca a fost o super lasagna și că papilele mele gustative au fost în extaz iar micul dezastru de la toaletă a fost uitat rapid. În plus, deși eram singura fată din grup nu eu am fost cea care a gătit și nici vase nu am spălat.

Andreea

Și acum? Încotro?

E dimineață. Poate prea dimineață ar spune unii; dar nu dorm bine de câteva zile, așa că stau la birou cu o cană de lapte cu ceva cafea și mă gândesc: încotro? Încotro mă îndrept? Ce fac de acum înainte?

Păi să vedem. Sunt două lucruri pe care știu să le fac, îmi place să le fac și le fac bine. „Care?”, „Ce?” ar întreba cititorul curios. O să îți spun… dar ai răbdare și nu mă grăbi. E prea dimineață.

Ai stat vreodată în fața unui grup de copii sau adolescenți ce se uită la tine ca și cum tu le știi pe toate, ai răspunsurile la toate întrebările lor, ești adultul din încăpere, you got your shit together. Iar tu… tu te uiți la ei gândindu-te: „Ok, ce fac eu aici? Cineva să cheme un adult!”. Dacă nu ai trecut prin asta, nu cred că pot folosi cuvintele pentru a-ți descrie sentimentul ce te cuprinde. E ceva aparte.
Citisem undeva, însă nu îmi mai aduc aminte exact citatul, cum că dacă ai reușit să faci față unei săli pline de adolescenți și ai ieșit viu de acolo, poți face orice. Și să știi că așa e. Copiii au această putere magică de a te seca de energie, de a te scoate din pepeni și a te face să… dar să nu ajungem la violență… ca mai apoi să te umple de energie și de voie bune pentru a avea puterea ca a doua zi să o iei de la capăt și să te facă să îi vezi din nou. Cum adică „cum?” Pai hai să îți povestesc o întâmplare ce poate te va face să mă înțelegi mai bine. După o oră de predare la o clasă 0 cu niște copii mici și drăgălași dar și foarte, foarte gălăgioși aveam creierii puși pe bigudiuri. Eram pregătită să plec și să nu îi mai văd, dacă ar fi fost posibil, niciodată. Și când tocmai mă pregăteam să ies pe ușă, o pitică mică, cu păr blond împletit în două codițe, nu mai înaltă de o șchioapă și cu câțiva dințișori lipsă, mă îmbrățișează practic de picior și îmi spune: „Doamna, te iubesc! A fost o lecție frumoasă”. Și, da, m-am lăsat „păcălită” și inima mi s-a înmuiat aproape până la lacrimi.
Deci da, unul dintre lucrurile pe care îmi doresc să îl fac și pe care știu să îl fac este să lucrez alături de copii, să-i învăț și să îi văd că râd.

„Care este al doilea?” Stai să mai beau o gură de lapte și cafea și îți spun.

            Nu am înțeles niciodată de ce nu vorbim, toți, o limbă universală. E vina celor din Biblie cred… au vrut ei să construiască un turn prea înalt și l-au mâniat pe Dumnezeu. Totuși eu nu pot fi mânioasă pe ei.
Am descoperit dragostea mea pentru limbi străine încă din copilărie. Engleza a fost prima mea dragoste, ajungând la vârsta aceasta să o vorbesc ca un nativ. Iar franceza… am urât-o cu toată ființa, însă ea… m-a iubit și mă iubește și acum de nu am reușit să scap de ea. Iar acum, după mulți ani în care mi-a făcut curte, e timpul să o îmbrățișez și eu. Se pare că e bună franceza la casa omului. Și dacă tot am știut și știu engleză, presărată cu franceză pe alocuri m-am gândit că îi pot ajuta pe oameni să se înțeleagă între ei, lucrând ca traducător.

            Deci, ce știu să fac practic? Să fiu profesor și să traduc. Am avut până acum norocul să fac ce-mi place și să simt că nu muncesc o zi din viața mea. Și acum? Încotro? Are cineva nevoie de un profesor care știe să traducă?

Andreea

Mi-am pierdut locul de muncă

     Ce faci dacă după șapte ani de muncă în același loc de muncă, loc în care faci ceva ce îndrăgești ești dat afară?

       Păi, în primul și în primul rând încerci să nu plângi în fața șefului. Nu e foarte profesional să faci asta, nu? Dar, dacă ești Andreea, nu numai că plângi dar faci și un atac de panică ca să îl faci pe șefu să se simtă prost pentru pentru toate lucrurile nasoale pe care le-a făcut în viața asta și să nu își mai dorească poziție de conducere câte zile o trăi. Totuși, dacă nu ești Andreea, te abții până ieși afară din biroul omului și bocești și tu afară din clădire ca un om normal.

    Eh, după ce ai ajuns acasă și ai bocit bine cu nasul în pernă realizezi că mai ai cel puțin 14 zile în care trebuie să mergi la muncă și să îți faci treaba la fel de bine ca până acum, că vorba românului: „Să lași loc de bună ziua”. Și uite așa intri într-o fază de negare. Că de fapt șeful a glumit și că se va răzgândi… că ce fac ei fără tine…ca timp de 7 ani tu ai fost acolo trup li suflet și ai dat 110%. Și, uite așa, intri într-o fază de tânguială în care mai, mai că îți vine să mergi la șefu și să îl implori să se mai gândească. Dar, nu vei face asta, nu? Nu e nici asta o mișcare foarte profi. Dar, dacă ești Andreea, dai buzna în biroul lu' șefu și îi ceri să îți spună motivul pentru care s-a luat această decizie. Primești, din nefericire, un răspuns evaziv așa că o lași baltă și ieși din birou având coada între picioare.
    Ajungi acasă și ești chiar nervos. Ei nu știu ce pierd pentru că tu oricum erai o persoană de bază și oricum ei nu te merită și vei găsi ceva mai bun.
    Între timp au trecut cele 14 zile, contractul s-a terminat iar tu stai în casă și te simți ca cea mai nepotrivită persoană. Simți că nu știi să faci nimic și că vrei înapoi la mama… dar nu acasă ci înapoi la mama în uter unde era cald și bine și nimeni nu putea să te rănească. Intri în depresie și nu te mai ridici din pat o săptămână, poate două. Eh! Și aici e baiu'. De ce? Pentru că aici sunt două variante: 

    1. Rămâi la stadiul acesta, te ține mama acasă și tu zaci consumând aerul și spațiul altora fără să produci nimic. Și, poate, te simți un norocos. Dar, îmi pare rău să-ți spun că dacă te afli în situația aceasta ai nevoie de terapie. Și, nu, nu vreau să fiu răutăcioasă. e chiar un sfat prietenesc și plin de compasiune.
    2. Te ridici din pat, te așezi în fața PC-ului, îți faci un CV de stă pisica în coadă și începi lungul și obositorul proces de a-ți găsi un loc de muncă nou.

        Și dacă ești în stadiul acesta… îți urez mult succes! Și află că nu ești singur dragă cititorule, căci și eu sunt în același bucluc ca tine.

Andreea

Cadouri de Dragobete pentru el

Mâine este Dragobetele și cum bărbații sunt mai atenti la nevoile noastre, noi femeile ne lăsăm învăluite în magia dragostei și a micilor cadouri, dar ce ar fi să îi surprindem și noi pe ei?
Mie mi se pare mult mai ușor să găsești un cadou drăguț pentru o femeie/fată. Pentru noi se găsesc tot felul de accesorii, flori, dulciuri. De aceea m-am gândit să fac o listă de cadouri cu care am putea să îl surprindem acum de Dragobete.

1. Parfum

Sunt convinsă că bărbații, asemeni femeilor, iubesc să se folosească de un parfum bun atunci când au întâlniri importante sau vor doar să întoarcă capetele domnișoarelor ce trec pe langă ei. Parfumurile bărbăteși pe care eu le prefer și care cred că ar fi potrivite sunt Sauvage Dior și Hugo Boss No 6.

2. Portofel
Un portofel este mereu binevenit. Bărbații stilați au mereu un portofel de calitate în care își țin banii, cardurile, cărțile de vizita și poza cu persoana iubiă.

Sursă foto: ilux.ro

3. Papion

Se poartă papioanele și pe cuvântul meu că în ultimul timp am văzut mai mulți bărbați purtând papioane în detrimentul cravatelor. Singura problemă e că trebuie să înveți să faci nod la papion deși deja tu îi faceai nodul la cravata. Și dacă totuși nu reușești să îi faci nod la papion poți să îi cumperi un set cu paion si cravată. 

                                     

Sursă foto: papiox.ro

4. Butoni pentru cămașă

Puteți opta pentru niște butoni clasici pentru un bărbat clasic și stilat sau puteți încerca ceva mai îndrăzneț cum ar fi butoni cu Superman, pentru că el este super bărbatul din viața voastră.

Sursă foto: accesoriul.ro

5. Tricouri pentru cupluri

Am lăsat la urmă această idee, pentru că dacă optați pentru tricouri personalizate pentru cupluri vă faceți și vouă un cadou nu numai lui. Mie imi plac cele amuzante cu ajutorul cărora sigur veți ieși din anonimat (asta după ce îl convingeți să il poarte). 

Sursă foto: daruiesteamintiri.ro

Acestea sunt câteva idei de cadouri la care m-am gândit eu pe care le puteți oferi bărbatului din viața voastră. Bineînțeles că depinde de la bărbat la bărbat și dacă îl cunoaștem foarte bine știm exact ce cadou l-ar încânta cel mai mult. Dar un cadou făcut din toată inima e un cadou potrivit pentru oricine.

Voi cu ce cadou credeți că îl puteți surprinde?

Joi: ziua 4 dieta Rina - Vitamine

Bună dragelor!
Ultima zi din dieta Rina, ziua cu numărul 4 este dedicată vitaminelor. Și de unde credeți voi ca putem lua aceste vitamine dacă nu din fructe și legume, dar în mod special din fructe.

Vă spun sincer că această zi pentru mine a fost una din cele mai grele zile. Oricât de multe fructe mâncam îmi era foame și mă simțeam slăbită și fără pofta de viață, iar lucrul acesta nu s-a schimbat deloc cât timp am ținut dieta, așa că am hotărât ca în ziua patru de dietă să nu merg la sală.

Iată ce este recomandat să mâncați în ziua de vitamine:
Mic dejun: ca de obicei servit înainte de ora 12:00, un fruct sau combinații de fructe.
Prânz: La prânz poţi mânca fructe şi legume. Pe acestea le poţi asezona cu nuci şi seminţe, ca să capete consistenţă. Nu ai limite de cantităţi.
Cină: servită înainte de ora 20:00, acelaşi meniu de fructe şi legume, însă într-o cantitate mai mică faţă de cea de la prânz.
Dacă va săturați să mâncați doar fructe simple, la micul dejun puteți servi compot. La cină de obicei serveam un smoothie cu lapte de cocos sau un pahar de suc de fructe 100% natural in loc de iaurt sau lapte normal (într-un blender se amestecă bine un mago copt tăiat felii, o banană. ananas din compot sau fresh). 
De asemenea, vreau să aduc la cunoștină o rețetă pe care am găsit-o pe un forum, nu mai știu exact unde, pe care am îndrăgit-o mult în această zi patru a dietei Rina.
Banane coapte cu căpșuni:
Ingrediente: 2 banane, suc de portocale, o lingură de unt, căpșuni pasate, fructe de pădure, migdale măcinate.
Mod de preparare: Se curăţă şi se taie în jumătate pe lungime 2 banane. Se stropesc cele patru jumătăţi cu suc de portocale şi se sotează rapid într-o lingură de unt. Se ornează cu căpşuni pasate sau cu alte fructe de pădure. Se presară migdale măcinate.

Simplu, nu-i așa?

Voi ați încercat dieta Rina?
Ați slăbit? Cum v-ați simțit după ziua de vitamine?

Sursă foto: https://iquitsugar.com/

Cărți de Keri Smith

Helău fete cochete!
Azi voi vorbi despre cărți și nu orice fel de cărți ci despre cărți interactive (dacă pot să le numesc așa) pentru adulți (și nu numai).

Este vorba despre cărțile lui Keri Smith. Keri Smith este o artistă și o autoare din Canada. Ca artist se concentrează pe ceea ce Umberto Eco a numit „Open works”, mai pe românește opere de artă care sunt create de autor, respectiv cititor. Practic ideea e să transformi cartea ei pe într-o operă de artă, creată de tine, ca cititor. Cum? Păi cărțile au anumite instrucțiuni pe care le puteți urma, sau nu, după cum vă imaginați voi.
Cea mai cunoscută carte este Wreck this Journal, pe care îl găsiți și în limba română în librăi, Jurnalul meu trăznit, și care a fost prima carte pe care am primit-o de la ea, după care m-am îndrăgostit de idee și mi-am cumpărat mai multe cărți de Keri Smith despre care vă voi vorbi în cele ce urmează. 

O să vă vorbesc mai întâi despre cărțile de care încă nu m-am apucat dar de care abia aștept să mă apuc:
The Imaginary world of (Lumea imaginară a lui..) este o carte care te ajută să îți creezi o lume imaginară. Conține instrucțiuni de genul: creează o hartă, desenează o stradă, creează legi, care este moneda folosită și alte lucruri care îți pun imaginația la contribuție pentru a crea lumea ta imaginară;

Finish this book (Termină această carte) bineînțeles trebuie să termini povestea din această carte, care are anumite părți lipsă. Tu alegi ce se întâmplă în povestea din carte, intriga, cum se termină povestea și bineînțeles totul într-un mod foarte creativ;
This is not a book (Aceasta nu este o carte) practic, trebuie să deghizezi această carte ca să nu pară o carte, oferind indicații haioase despre cum să faci din paginile cărții în suveniruri, liste, desene etc.

How to be an explorer of the world (Cum să fii un explorator al lumii în care trăiești) este singura pe  care o dețin în limba română și care te îndeamnă să ieși din casă și să explorezi lumea în care trăiești și cred că ar fi un super jurnal de călătorie, una dintre cerințe fiind să te pierzi pe străzile orașului și să faci poze în locurile noi în care ai ajuns. Abia aștept să plec în noua mea aventură.

 Și cea mai cunoscută carte și preferata mea Wreck this Journal (Jurnalul meu trăznit) pe care îl am și în varianta travel size, care are un motto foarte interesant „a crea înseamnă a distruge” iar avertismentul cărții spune așa: „În timpul utilizării acestei cărți te vei murdări. S-ar putea să fii complet acoperit de vopsea și de multe alte substanțe, unele chiar neobișnuite. Te vei uda, vei fi pus să faci lucruri despre care vei avea nelămuriri. S-ar putea să te întristezi când îți vei aminti starea perfectă în care se afla cartea. Vei descoperi distrugerea creativă peste tot în jurul tău și vei începe să trăiești din ce în ce mai nechibzuit”. Îmi place mult deoarece cred că acest jurnal este predestinat oamenilor care mine care nu îndoaie paginile unei cărți și care sunt perfecționiști. Unele din instrucțiunele cărții sună cam așa: Colorează toata pagina asta; Presează frunze și alte obiecte găsite; Ridică jurnalul fără să-ți folosești mâinile; Fă un lanț din hârtie; Umple pagina asta când ești foarte nervos; Ilustrează trecerea timpului;Pagina asta e rezervată amprentelor sau urmelor de degete. Murdărește-ți mâinile și apasă; Mâzgălește sălbatic, violent, nesăbuit. Eh? Ce ziceți?

Vă las în continuare câteva poze din creațiile (paginile) mele preferate.

Ce ziceți? V-ar tenta una dintre aceste cărți creative?