luni, 28 februarie 2022

Vine, vine... Spring SuperBlog

Vine, vine, primărvaraaa…. Și o dată cu ea dau năvală în viața mea și multe schimbări.
Schimbări ce par să îmi provoace temeri și anxietate.
De fapt, de asta am și revenit pe blog: pentru a-mi ocupa timpul cu ceva constructiv.
Și pentru a-mi reseta imaginația și creativitatea făcând ceva ce-mi place: să scriu.
Tema propusă de Spring SuperBlog mi se potrivește ca o mânușă, așa că iată-mă înscriidu-mă la competiția din primăvara anului acesta.


Prima dată m-am înscris la SuperBlog în primăvara anului 2018 și din câte îmi amintesc am avut punctaj destul de bun la toate problele. Însă a trecut mult timp de atunci și m-a mai lăsat memoria.

Motiv pentru a nu mă înscrie la SuperBlog nu am găsit (îmi promisesm o dată cu întoarcerea pe blog că nu am să ratez nimic ce ține de writing) deci mi-am notat câteva obiective pentru competiția de anul acesta:

  1. Voi participa la fiecare probă
  2. Voi fi atentă pentru a nu primi penalizări
  3. Nu îmi voi pierde din entuziasm/elan
  4. Îmi voi reseta imaginația și creativitatea
  5. Îmi voi lasă glasul și stilul de scris să se regăsească în fiecare probă a concursului.
Acestea fiind spuse și notate mă simt pregătită pentru Spring SuperBlog 2022.
Wish me luck!

Andreea

marți, 22 februarie 2022

Amintiri din adolescență (I)

              Când eram adolescentă mă vedeam a fi o rebelă. Acum, privind în urmă parcă nu am fost atât de rebelă pe cât îmi imaginam, cred că se putea și mai rebelă.

În acea perioadă prietenii mă caracterizau ca fiind „the tall, dark and spooky chick” și nu erau departe de adevăr dacă mă întrebați pe mine. Eram înaltă, slabă, purtam haine negre și bocanci chiar și vara (și nu, nu mi se părea că e prea cald), aveam brățări și chokere cu țepi, părul lung trecut de fund, ochi machiați  ca la un panda și ascultam muzică rock zgomotoasă și mai puțin zgomotoasă.


               Pe la vârsta de 16-17 am „cunoscut” un tip pe Hi5 (și dacă nu știți ce e Hi5 sunteți mult prea tineri). Mă rog, cunoscut e prea mult spus. I-am văzut pozele pe Hi5 și l-am adăugat la prieteni și de acolo am început să vorbim. Era student la București, înalt, cu părul lung până la brâu, cu brățări cu țepi, bocanci, tricouri cu trupe rock, mulți cercei, unghii date cu ojă neagră… Ce să mai? Avea toate atribuțiile unui Făt-Frumos în cartea mea de povești. Ne trimiteam mailuri; eu de pe telefon, pentru că nu aveam internet acasă, și era destul de complicat. Intram pe internet de pe telefon, intram pe mail, opream internetul până îi scriam, deschideam iar netul, trimiteam mailul. El îmi scria de la biblioteca de la facultate. Vorbeam câte un minut fix pe telefonul mobil și minutul acela era după ora 20:00. Iar mesaje text  cred că ne trimiteam o dată pe săptămână. Și, din nou, dacă nu ați prins aceste vremuri sau dacă nu înțelegeți de ce vorbeam așa rar sau de ce nu ne scriam mai des, sunteți prea tineri iar asta e o poveste pentru o altă dată.
               Revenind… După aproape jumătate de an de comunicare prin mijloacele de care dispuneam la vremea aceea, începusem să ne gândim cum să facem, ce să facem, ca să ne putem vedea în carne și oase. El, fiind mai mare, m-a anunțat că va merge în Vama Veche pentru a lucra acolo pe timp de vară și a strânge bani. Eu îmi doream să merg în Vama Veche de când aveam vreo 14 ani, dar părinții mei au fost foarte hotărâți în a îmi interzice să ajung acolo.
Eh, în momentul acesta în capul meu a încolțit o idee: dacă pot împușca doi iepuri cu un singur glonț? Merg în Vama Veche și mă întâlnesc și cu Făt-Frumos. Dar cum să fac acest lucru fără ca părinții mei să fie îngrijorați? Și atunci mi-a venit o super idee. Le voi spune alor mei că voi merge voluntar în tabăra de la Năvodari timp de o lună. Și, m-am înscris ca voluntar în tabăra de la Năvodari, le-am arătat părinților că fusesem acceptată ca voluntar, ei au fost de acord să plec, însă eu nu aveam să ajung niciodată în tabără. Le-am spus, într-un email trimis de la Biblioteca Județeană,  celor de la conducerea taberei că nu voi ajunge deoarece părinții mei nu vor să mă lase să plec și… uite așa am ajuns eu în ziua în care trebuia să plec în tabără să realizez, stând pe peron, că nu am un plan B și dacă Făt-Frumos mințea voi fi singură în Vama Veche fără să știu ce să fac în continuare.
Era totuși prea târziu să dau înapoi așa că în tren i-am trimis mesaj: „Vin în Vamă. Sunt în tren. Abia aștept să te văd”. Vorbisem cu el despre posibilitatea de ne întâlni în Vamă însă nu cred că luasem această posibilitate foarte în serios nici eu și nici el. Am primit un mesaj înapoi în care scria: „Haha ce glumă bună. Și eu aș vrea să te văd”.
M-am gândit că o să îl sun când ajung. Știam că lucra ca barman La Pirați și m-am gândit că pot ajunge până acolo și singură. După un drum foarte lung, dimineață pe la ora 9:00 ajunsesem în Vamă cu rucsacul în spinare. L-am sunat însă nu îmi răspunse, nu era o oră normală la care să îl sun. Nu am disperat și am plecat în căutarea locului numit La Pirați.
La ora 9:00 dimineața Vama Veche era pustie. Nu era țipenie de om. Și, în acea vreme, nu era nici țipenie de pensiuni, hoteluri, umbreluțe sau ceva ce eu aș fi putut numi stradă principală. Cumva, după câteva minute de rătăcit pe acolo, am văzut ceea ce părea a fi barul La Pirați.
În fața lui erau parcate două motociclete iar dinăuntrul se auzea muzică rock, mai bine spus metal, în surdină. Pornesc într-acolo. Stăteam în stradă și priveam înăuntru. Era acolo, după bar. Făt-Frumos era acolo, după bar, iar eu simțeam că dacă o să deschid gura fluturi vor ieși zburând spre mare.
Îl priveam și nu îndrăzneam să merg la el. Am scos telefonul din buzunar și îl sun. Îl urmăream privind telefonul nedumerit. Răspunde. „Hei! E totul în regulă?”. „Uite-te în spatele tău”. Se întoarce. „Uite-te înspre stradă”. „Nu. Nu îmi vine să cred. Tu ești!”. „Da, eu sunt”. Vine, din spatele barului, glonț spre mine. Se oprește în fața mea și mă privește. Ne priveam amândoi uimiți de parcă ne trezisem dintr-o visare, de parcă tot ce am vorbit până atunci fusese un vis și dintr-o dată totul devenea realitate. „Pot să te sărut?”, îl aud întrebând. Dau din cap afirmativ nevrând să vorbesc și să las vreun fluture să iasă din stomac stricând magia care ne înconjura. Acel sărut a fost unul dintre cele mai mișto săruturi din viața mea. Îmi tremurau genunchii, inima dădea să sară din piept, mâinile mele se încâlceau în parul lui lung iar ale sale mă țineau strâns de mijloc de parcă îi era teamă să nu fug și simțeam că nu am aer.
Ne-am privit din nou neștiind ce să ne spunem iar eu am rupt tăcerea cu: „Eu nu am unde să stau, iar ai mei știu că voi fi plecată o lună de zile”. Da… nu a fost cea mai romantică replică pentru a rupe tăcerea, parcă spărsesem un geam însă în acel moment era cea mai mare apăsare a mea.
Voiam ca el să știe că mânată de iubire plecasem de nebună de acasă, într-un loc în care nu am mai fost, fără să am niciun alt plan decât să îl văd pe el. A zâmbit ( nu, asta nu era reacția pe care o așteptam. Credeam că va fi speriat). „Nu îți face griji. Se rezolvă”.


(această poză nu îmi aparține)

               Și uite așa, rebela Andreea, a ajuns să petreacă cea mai frumoasă lună de vară, probabil cea mai frumoasă din întreaga ei viață, alături de Făt-Frumos, pletoși, motocicliști, iubitori de muzică rock îmbrăcați în piele, bând bere, stând pe plajă, dormind într-un fel de hostel și cel mai important simțindu-se și fiind în siguranță printre oameni de care alții s-ar feri.
               Povestea de dragoste dintre Făt-Frumos și Andreea a mai durat în jur de un an. Ne-am văzut din când în când, am mers eu la București, a venit el la mine însă viața merge înainte. El a terminat facultatea, s-a angajat, a rămas în București și s-a căsătorit cu o tipa la fel de rebelă cum eram și eu, au un copil și sunt fericiți. De unde știu? Am păstrat legătura. Am fost invitată și la nuntă. Însă luna aceea petrecută în Vamă a rămas atât în inima mea cât și în inima lui ca fiind cea mai frumoasă lună de vară din viața noastră.

               Cred că ideea acestei povești este că dacă ești puțin rebel și ai un strop de nebunie poți cunoaște oameni frumoși și poți avea experiențe ce nu le vei uita niciodată. Vremea a trecut, stilul vestimentar s-a schimbat, viața ne-a maturizat, însă muzica, oamenii și amintirile au rămas.


Andreea

 

marți, 15 februarie 2022

Femeie într-o lume a bărbaților (I)

 De când mă știu am fost o băiețoasă. Ce să faci? Tata a vrut un băiat și am ieșit fată. O fată ce prefera să joace fotbal cu băieții în loc să se joace cu păpușile. Îmi amintesc clar că aveam pistoale și mașini de curse și o mașină de pompieri care o scotea pe bunica din sărite pentru ca era mult prea gălăgioasă.

De ce am început cu asta? Păi ca să înțelegeți de ce marea majoritate a prietenilor mei sunt de sex opus. Mă simt mult mai bine în preajma băieților decât a fetelor. Fetele sunt uneori prea plângăcioase și pot deveni chiar urâcioase (sorry fetelor, nu că eu aș ieși din tipar).
Bineînțeles, prietenia asta cu sexul opus are și părți bune și părți mai puțin bune. Una din părțile mai puțin bune e ca băieții o sa înceapă sa te vadă ca fiind „one of the guys” și nu o să te mai măriți niciodată. Dar asta e o poveste pentru o altă zi. Revenind…


Am fost acasă la niște buni prieteni, lăsându-mă convinsă de promisiunea unei lasagna făcute de la zero în casă. Trebuie să înțelegeți că taurul din mine nu a putut rezista tentației unei seri ce se lasă cu mâncare bună. Eh, prietenii mei stau, ca studenții, în chirie, în București. (Nu, nu mai sunt studenți, dar viața e „grele”). Și, dacă stau ca niște studenți, apartamentul arată ca unor studenți. Seamănă cu un bârlog a unor urși care nu ies de acolo decât dacă le este foame. E puțin amuzant să îi vezi în mediul lor natural, pe mine sincer mă distrează. Bineînțeles, în calitate de fată printre băieți îți asumi niște treburi; cum ar fi să auzi ocazionalele înjurături, glumițe făcute la adresa ta, pe care trebuie să le iei ca atare, că știți voi, trebuie să „blend in”. Dar, ți se întâmplă și lucruri la care nu te aștepți, iar eu azi am să vă povestesc una din întâmplările la care nu mă așteptam… buun!

Am ajuns ca o divă ce sunt cu câteva ore întârziere, nu de alta dar sincer chiar nu voiam să ajut la pregătirea lasagniei. Flăcăii mă așteptau toți la ușă de parcă acum venise prințesa ce trebuia întâmpinată cu mare tam-tam. I-am îmbrățișat pe rând, mi-am dat geaca jos, m-am descălțat și am pornit înspre bucătărie (după miros) cu papuceii cu vulpiță luați special de unul dintre flăcăi pentru când ajung eu în vizită. În bucătărie ingredientele pentru lasagna fierbeau încet și am fost anunțată că mai durează încă trei ore până când totul va fi gata. „Noroc că am mâncat înainte să plec” mi-am spus în gând (sau poate a fost printre dinți, nu îmi amintesc prea bine).
M-am așezat la masă în timp ce ea se umplea de sticle de băutură care mai de care. Se preparau cocktailuri, se amestecau pahare și sticle alcoolice cu non-alcoolice. Și în tot haosul acela se aude: „Stai! Femeii ce îi dăm? Ce bei fată?”. „Niște Cola, te rog”. Mi se toarnă în pahar rom cu o privire de „cum adică Cola?” peste care mi se toarnă și niște Cola, așa de gust. „Mi-e sete” zic. „De sete se bea apă” aud undeva în spatele meu în timp ce mi se pune un pahar cu apă minerală în față. Îl beau, după care mă autoservesc cu niște Cola, uitându-mă la primitivii care nu au înțeles ca până la urmă e ca mine nu ca ei.
Timpul trece, jocul de societate ne amuză, așteptarea după lasagna se face mai scurtă. Dar de la atâta Cola și râsete vezica mea urla că nu mai poate.




„Point me to the bathroom”, zic uitându-mă la unul dintre flăcăi. „Stânga, înainte, stânga, dreapta, înainte, prima ușă dreapta” (Nu, nu înțelesesem nimic). Mă ridic să pornesc în aventura căutării băii când aud un „STAI!”. Privesc flăcăul puțin mirată, gândea intens la ceva… „Nu, lasă, du-te”. Pornesc cu încredere lăsându-mă ghidată mai mult de pereții apartamentului decât de indicațiile primite. Ajung la baie, aprind lumina, intru în baie, privesc WC-ul și brusc îmi amintesc că sunt într-un bârlog de bărbați independenți ce nu au o mama bear lângă ei care să îi mai tragă de urechi de când în când. Observ că al WC-ului colac este totuși ridicat așa că încep să mă rog la toți zeii existenți și inexistenți ca măcar ală să fie curat. Apuc cu un deget colacul și îl dau încet în jos. Era curat slavă zeilor! Îmi fac treaba, ridic colacul înapoi, cu același deget, trag apa și mă spăl pe mâini. Cu mâinile în aer și cu degetele desfăcute ca într-un evantai mă învârt în loc uitându-mă după un prosop. Erau două, unul mare cu urși polari gri și unul mic galben… galben muștar. Nu m-am putut decide pe care să îl folosesc așa că m-am șters de tricou. Mă întorc în bucătărie și realizez ca aveam mâinile făcute evantai și le și scuturam. „Sorry”, spune vizibil rușinat flăcăul care îmi spuse să mă opresc înainte să merg la baie. Am zâmbit și am zis: „Cât mai e până e gata lasagna?”.  „Puțin.”
Și adevărul e ca a fost o super lasagna și că papilele mele gustative au fost în extaz iar micul dezastru de la toaletă a fost uitat rapid. În plus, deși eram singura fată din grup nu eu am fost cea care a gătit și nici vase nu am spălat.

Andreea

vineri, 11 februarie 2022

Și acum? Încotro?

E dimineață. Poate prea dimineață ar spune unii; dar nu dorm bine de câteva zile, așa că stau la birou cu o cană de lapte cu ceva cafea și mă gândesc: încotro? Încotro mă îndrept? Ce fac de acum înainte?

Păi să vedem. Sunt două lucruri pe care știu să le fac, îmi place să le fac și le fac bine. „Care?”, „Ce?” ar întreba cititorul curios. O să îți spun… dar ai răbdare și nu mă grăbi. E prea dimineață.

Ai stat vreodată în fața unui grup de copii sau adolescenți ce se uită la tine ca și cum tu le știi pe toate, ai răspunsurile la toate întrebările lor, ești adultul din încăpere, you got your shit together. Iar tu… tu te uiți la ei gândindu-te: „Ok, ce fac eu aici? Cineva să cheme un adult!”. Dacă nu ai trecut prin asta, nu cred că pot folosi cuvintele pentru a-ți descrie sentimentul ce te cuprinde. E ceva aparte.
Citisem undeva, însă nu îmi mai aduc aminte exact citatul, cum că dacă ai reușit să faci față unei săli pline de adolescenți și ai ieșit viu de acolo, poți face orice. Și să știi că așa e. Copiii au această putere magică de a te seca de energie, de a te scoate din pepeni și a te face să… dar să nu ajungem la violență… ca mai apoi să te umple de energie și de voie bune pentru a avea puterea ca a doua zi să o iei de la capăt și să te facă să îi vezi din nou. Cum adică „cum?” Pai hai să îți povestesc o întâmplare ce poate te va face să mă înțelegi mai bine. După o oră de predare la o clasă 0 cu niște copii mici și drăgălași dar și foarte, foarte gălăgioși aveam creierii puși pe bigudiuri. Eram pregătită să plec și să nu îi mai văd, dacă ar fi fost posibil, niciodată. Și când tocmai mă pregăteam să ies pe ușă, o pitică mică, cu păr blond împletit în două codițe, nu mai înaltă de o șchioapă și cu câțiva dințișori lipsă, mă îmbrățișează practic de picior și îmi spune: „Doamna, te iubesc! A fost o lecție frumoasă”. Și, da, m-am lăsat „păcălită” și inima mi s-a înmuiat aproape până la lacrimi.
Deci da, unul dintre lucrurile pe care îmi doresc să îl fac și pe care știu să îl fac este să lucrez alături de copii, să-i învăț și să îi văd că râd.



„Care este al doilea?” Stai să mai beau o gură de lapte și cafea și îți spun.

            Nu am înțeles niciodată de ce nu vorbim, toți, o limbă universală. E vina celor din Biblie cred… au vrut ei să construiască un turn prea înalt și l-au mâniat pe Dumnezeu. Totuși eu nu pot fi mânioasă pe ei.
Am descoperit dragostea mea pentru limbi străine încă din copilărie. Engleza a fost prima mea dragoste, ajungând la vârsta aceasta să o vorbesc ca un nativ. Iar franceza… am urât-o cu toată ființa, însă ea… m-a iubit și mă iubește și acum de nu am reușit să scap de ea. Iar acum, după mulți ani în care mi-a făcut curte, e timpul să o îmbrățișez și eu. Se pare că e bună franceza la casa omului. Și dacă tot am știut și știu engleză, presărată cu franceză pe alocuri m-am gândit că îi pot ajuta pe oameni să se înțeleagă între ei, lucrând ca traducător.

            Deci, ce știu să fac practic? Să fiu profesor și să traduc. Am avut până acum norocul să fac ce-mi place și să simt că nu muncesc o zi din viața mea. Și acum? Încotro? Are cineva nevoie de un profesor care știe să traducă?

Andreea

miercuri, 9 februarie 2022

Mi-am pierdut locul de muncă

     Ce faci dacă după șapte ani de muncă în același loc de muncă, loc în care faci ceva ce îndrăgești ești dat afară?


       Păi, în primul și în primul rând încerci să nu plângi în fața șefului. Nu e foarte profesional să faci asta, nu? Dar, dacă ești Andreea, nu numai că plângi dar faci și un atac de panică ca să îl faci pe șefu să se simtă prost pentru pentru toate lucrurile nasoale pe care le-a făcut în viața asta și să nu își mai dorească poziție de conducere câte zile o trăi. Totuși, dacă nu ești Andreea, te abții până ieși afară din biroul omului și bocești și tu afară din clădire ca un om normal.

    Eh, după ce ai ajuns acasă și ai bocit bine cu nasul în pernă realizezi că mai ai cel puțin 14 zile în care trebuie să mergi la muncă și să îți faci treaba la fel de bine ca până acum, că vorba românului: „Să lași loc de bună ziua”. Și uite așa intri într-o fază de negare. Că de fapt șeful a glumit și că se va răzgândi… că ce fac ei fără tine…ca timp de 7 ani tu ai fost acolo trup li suflet și ai dat 110%. Și, uite așa, intri într-o fază de tânguială în care mai, mai că îți vine să mergi la șefu și să îl implori să se mai gândească. Dar, nu vei face asta, nu? Nu e nici asta o mișcare foarte profi. Dar, dacă ești Andreea, dai buzna în biroul lu' șefu și îi ceri să îți spună motivul pentru care s-a luat această decizie. Primești, din nefericire, un răspuns evaziv așa că o lași baltă și ieși din birou având coada între picioare.
    Ajungi acasă și ești chiar nervos. Ei nu știu ce pierd pentru că tu oricum erai o persoană de bază și oricum ei nu te merită și vei găsi ceva mai bun.
    Între timp au trecut cele 14 zile, contractul s-a terminat iar tu stai în casă și te simți ca cea mai nepotrivită persoană. Simți că nu știi să faci nimic și că vrei înapoi la mama… dar nu acasă ci înapoi la mama în uter unde era cald și bine și nimeni nu putea să te rănească. Intri în depresie și nu te mai ridici din pat o săptămână, poate două. Eh! Și aici e baiu'. De ce? Pentru că aici sunt două variante: 

    1. Rămâi la stadiul acesta, te ține mama acasă și tu zaci consumând aerul și spațiul altora fără să produci nimic. Și, poate, te simți un norocos. Dar, îmi pare rău să-ți spun că dacă te afli în situația aceasta ai nevoie de terapie. Și, nu, nu vreau să fiu răutăcioasă. e chiar un sfat prietenesc și plin de compasiune.
    2. Te ridici din pat, te așezi în fața PC-ului, îți faci un CV de stă pisica în coadă și începi lungul și obositorul proces de a-ți găsi un loc de muncă nou.

        Și dacă ești în stadiul acesta… îți urez mult succes! Și află că nu ești singur dragă cititorule, căci și eu sunt în același bucluc ca tine.

Andreea


Hits