E dimineață. Poate prea dimineață ar spune unii; dar nu
dorm bine de câteva zile, așa că stau la birou cu o cană de lapte cu ceva cafea
și mă gândesc: încotro? Încotro mă îndrept? Ce fac de acum înainte?
Păi să vedem. Sunt două lucruri pe care știu să le fac,
îmi place să le fac și le fac bine. „Care?”, „Ce?” ar întreba cititorul curios.
O să îți spun… dar ai răbdare și nu mă grăbi. E prea dimineață.
Ai stat vreodată în fața unui grup de copii sau
adolescenți ce se uită la tine ca și cum tu le știi pe toate, ai răspunsurile
la toate întrebările lor, ești adultul din încăpere, you got your shit together. Iar tu… tu te uiți la ei gândindu-te: „Ok,
ce fac eu aici? Cineva să cheme un adult!”. Dacă nu ai trecut prin asta, nu
cred că pot folosi cuvintele pentru a-ți descrie sentimentul ce te cuprinde. E
ceva aparte.
Citisem undeva, însă nu îmi mai aduc aminte exact citatul, cum că dacă ai
reușit să faci față unei săli pline de adolescenți și ai ieșit viu de acolo,
poți face orice. Și să știi că așa e. Copiii au această putere magică de a te
seca de energie, de a te scoate din pepeni și a te face să… dar să nu ajungem
la violență… ca mai apoi să te umple de energie și de voie bune pentru a avea
puterea ca a doua zi să o iei de la capăt și să te facă să îi vezi din nou. Cum
adică „cum?” Pai hai să îți povestesc o întâmplare ce poate te va face să mă
înțelegi mai bine. După o oră de predare la o clasă 0 cu niște copii mici și
drăgălași dar și foarte, foarte gălăgioși aveam creierii puși pe
bigudiuri. Eram pregătită să plec și să nu îi mai văd, dacă ar fi fost posibil,
niciodată. Și când tocmai mă pregăteam să ies pe ușă, o pitică mică, cu păr
blond împletit în două codițe, nu mai înaltă de o șchioapă și cu câțiva
dințișori lipsă, mă îmbrățișează practic de picior și îmi spune: „Doamna, te iubesc!
A fost o lecție frumoasă”. Și, da, m-am lăsat „păcălită” și inima mi s-a înmuiat
aproape până la lacrimi.
Deci da, unul dintre lucrurile pe care îmi doresc să îl fac și pe care știu să
îl fac este să lucrez alături de copii, să-i învăț și să îi văd că râd.
„Care este al doilea?” Stai să mai beau o gură de lapte și
cafea și îți spun.
Nu am înțeles niciodată de ce nu
vorbim, toți, o limbă universală. E vina celor din Biblie cred… au vrut ei să
construiască un turn prea înalt și l-au mâniat pe Dumnezeu. Totuși eu nu pot fi
mânioasă pe ei.
Am descoperit dragostea mea pentru limbi străine încă din copilărie. Engleza a
fost prima mea dragoste, ajungând la vârsta aceasta să o vorbesc ca un nativ.
Iar franceza… am urât-o cu toată ființa, însă ea… m-a iubit și mă iubește și
acum de nu am reușit să scap de ea. Iar acum, după mulți ani în care mi-a făcut
curte, e timpul să o îmbrățișez și eu. Se pare că e bună franceza la casa
omului. Și dacă tot am știut și știu engleză, presărată cu franceză pe alocuri
m-am gândit că îi pot ajuta pe oameni să se înțeleagă între ei, lucrând ca
traducător.
Deci, ce știu să fac practic? Să fiu
profesor și să traduc. Am avut până acum norocul să fac ce-mi place și să simt
că nu muncesc o zi din viața mea. Și acum? Încotro? Are cineva nevoie de un
profesor care știe să traducă?
Andreea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu