Și acum? Încotro?

E dimineață. Poate prea dimineață ar spune unii; dar nu dorm bine de câteva zile, așa că stau la birou cu o cană de lapte cu ceva cafea și mă gândesc: încotro? Încotro mă îndrept? Ce fac de acum înainte?

Păi să vedem. Sunt două lucruri pe care știu să le fac, îmi place să le fac și le fac bine. „Care?”, „Ce?” ar întreba cititorul curios. O să îți spun… dar ai răbdare și nu mă grăbi. E prea dimineață.

Ai stat vreodată în fața unui grup de copii sau adolescenți ce se uită la tine ca și cum tu le știi pe toate, ai răspunsurile la toate întrebările lor, ești adultul din încăpere, you got your shit together. Iar tu… tu te uiți la ei gândindu-te: „Ok, ce fac eu aici? Cineva să cheme un adult!”. Dacă nu ai trecut prin asta, nu cred că pot folosi cuvintele pentru a-ți descrie sentimentul ce te cuprinde. E ceva aparte.
Citisem undeva, însă nu îmi mai aduc aminte exact citatul, cum că dacă ai reușit să faci față unei săli pline de adolescenți și ai ieșit viu de acolo, poți face orice. Și să știi că așa e. Copiii au această putere magică de a te seca de energie, de a te scoate din pepeni și a te face să… dar să nu ajungem la violență… ca mai apoi să te umple de energie și de voie bune pentru a avea puterea ca a doua zi să o iei de la capăt și să te facă să îi vezi din nou. Cum adică „cum?” Pai hai să îți povestesc o întâmplare ce poate te va face să mă înțelegi mai bine. După o oră de predare la o clasă 0 cu niște copii mici și drăgălași dar și foarte, foarte gălăgioși aveam creierii puși pe bigudiuri. Eram pregătită să plec și să nu îi mai văd, dacă ar fi fost posibil, niciodată. Și când tocmai mă pregăteam să ies pe ușă, o pitică mică, cu păr blond împletit în două codițe, nu mai înaltă de o șchioapă și cu câțiva dințișori lipsă, mă îmbrățișează practic de picior și îmi spune: „Doamna, te iubesc! A fost o lecție frumoasă”. Și, da, m-am lăsat „păcălită” și inima mi s-a înmuiat aproape până la lacrimi.
Deci da, unul dintre lucrurile pe care îmi doresc să îl fac și pe care știu să îl fac este să lucrez alături de copii, să-i învăț și să îi văd că râd.

„Care este al doilea?” Stai să mai beau o gură de lapte și cafea și îți spun.

            Nu am înțeles niciodată de ce nu vorbim, toți, o limbă universală. E vina celor din Biblie cred… au vrut ei să construiască un turn prea înalt și l-au mâniat pe Dumnezeu. Totuși eu nu pot fi mânioasă pe ei.
Am descoperit dragostea mea pentru limbi străine încă din copilărie. Engleza a fost prima mea dragoste, ajungând la vârsta aceasta să o vorbesc ca un nativ. Iar franceza… am urât-o cu toată ființa, însă ea… m-a iubit și mă iubește și acum de nu am reușit să scap de ea. Iar acum, după mulți ani în care mi-a făcut curte, e timpul să o îmbrățișez și eu. Se pare că e bună franceza la casa omului. Și dacă tot am știut și știu engleză, presărată cu franceză pe alocuri m-am gândit că îi pot ajuta pe oameni să se înțeleagă între ei, lucrând ca traducător.

            Deci, ce știu să fac practic? Să fiu profesor și să traduc. Am avut până acum norocul să fac ce-mi place și să simt că nu muncesc o zi din viața mea. Și acum? Încotro? Are cineva nevoie de un profesor care știe să traducă?

Andreea